Măști

După aproape 3 ani de când nu am mai împărtășit niciun gând de al meu, revin.

Revin pentru că am realizat, citind articolele mele mai vechi, că în esență am rămas aceeși persoană, că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Maturizarea nu este sinonimă cu schimbarea. Valorile personale, convingerile, rămân neschimbate , indiferent de trecerea anilor.  Caracterul unui om este o constantă.

Orice încercare de a ascunde adevăratul nostru eu, în spatele unei măști este o acțiune sortită eșecului. Nu putem niciodată să ne ascundem de cine suntem. Unii reușesc să facă asta, dar poate nu sunt conștienți că mințindu-i pe alții, se mint de fapt pe ei. Reușesc să facă asta pentru un anumit timp, o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în funcție de talentul actoricesc al fiecăruia. În tot acest timp, în care unii, în încercarea de a ni se înfățișa ca fiind ceva ce nu sunt, ei sunt cei care pierd. Pierd clipe de fericire. Pierd oameni care ar fi fost dispuși să îi iubească exact pentru ceea ce ei se străduiesc atât de mult să ascundă. Dar poți iubi un om , când îl simți că se ascunde de tine, în spatele unei imagini? Aici e greșeala lor. Nu realizează cât de mult ar avea de câștigat prin simplul fapt de a fi cine simt ei că sunt. Nu își dau seama ca lasă fericirea , iubirea, prietenii și toate celelalte lucruri care contează cu adevărat în viața unui om, să treacă pe lângă ei. De frică să nu fie acceptați, aleg de bună voie să trăiască într-o lume gri, în care soarele nu apare pe cer cu raze de august niciodată. Soarele pe cerul lor este de intensitatea soarelui zilelelor de iarnă- aproape inexistent, dar de ajuns cât să nu înghețe în lumea lor construită din plăsmuiri.

Nu ne amăgesc pe noi, cei care poate, la început îi credem. Se amăgesc pe ei înșiși. Nefericirea lor este o decizie personală.

exact

Anunțuri

Lumină în întuneric

Nu există timp pierdut. Nu există inutil.

 După multă, multă vreme am realizat că tot ce se întâmplă se întâmplă cu un scop.

Ce dacă n-o să ştiu niciodată care a fost acel scop? Şi ce dacă mă trezesc zâmbind şi mă culc cu lacrimi în ochi? Fiecare durere, experienţă neplăcută, dezamăgire sau eşec  nu fac decât să-mi ofere contrastul acela dintre ce e bine şi ce e rău,  dintre ce mă face să mă simt minunat şi ce mă doboară. Dacă nu m-aş fi plimbat prin întuneric căutând cu disperare o crăpătură prin care să intre soarele, nu m-aş putea bucura la fel de mult atunci când viaţa merge exact aşa cum îmi doresc eu, pe acelaşi drum cu visele mele.

Mi-am dat seama că nu are rost să regret timpul ce l-am pierdut tânjind după ceva ce nici măcar nu îmi trebuia, cum nu are rost să îmi petrec timpul privind înapoi, derulând şi disecând fiecare amintire , analizând la nesfărşit greşeli sau şiruri de  propoziţii  pe care  mi-aş fi dorit să le pot lua înapoi, imediat după ce le-am rostit.  Regretele nu îşi au locul înăuntrul cuiva care este conştient că fiecare experienţă, fie ea bună, fie ea rea, ne ajută să creştem ca oameni, să evoluăm şi să devenim în fiecare dimineaţă puţini mai înţelepţi, mai recunoscători şi mai buni decât am fost cu o zi înainte.

Aşadar, cunoscând ce nu vreau, ce nu îmi face bine şi ce mă dărâmă, mă voi putea orienta tot timpul cu uşurinţă către lucrurile care mi le doresc, îmi fac bine şi mă bucură.    

La sfârşitul zilei e alegerea noastră. Putem lăsa trecutul să ne bântuie, să ne macine şi ne putem lăsa foarte uşor definiţi de eşecurile şi dezamăgirile pe care le-am suferit. Însă, la fel de uşor putem să privim în urmă fără absolut niciun resentiment sau regret, într-o manieră constructivă şi pozitivă, considerând trecutul un întreg format doar din amintiri frumoase şi lecţii învăţate- totul ţine de perspectivă .

Imagine

Schimbări

Oricât ar fi ele de înspăimântătoare, avem nevoie de schimbări cum avem nevoie de aerul pe care îl respirăm, sau de puterea de a spera în continuare.

Când vorbesc despre schimbări, mă gândesc la schimbările care au loc în interiorul fiinţei noastre, în colţurile neştiute ale sufletului nostru, fie că ele sunt cauza unor evenimente care ne deschid în sfârşit ochii, fie de o simplă hotărâre de a noastră să ne urmăm calea spre fericire, lăsând în sfârşit la o parte tot ce nu ne mai foloseşte, ne întristează şi ne consumă fără folos.

Frica de necunoscut ne poate ţine foarte mult timp încătuşaţi într-un trecut dureros, care îl transformăm inevitabil în prezentul şi viitorul nostru, din cauză că ne este prea teamă să renunţăm la ceva în care am investit atât de mult timp, energie şi atât de multe speranţe. De multe ori preferăm să privim neputincios cum unicul nostru fascicul de lumină păleşte tot mai mult, în loc să ne adunăm puterea interioară necesară schimbării drumului nostru spre soare. 

E greu şi totuşi atât de necesar să ne schimbăm gândirea, să ne reorientăm pe o altă direcţie, să ne dăm seama ca fericirea noastră de fapt se află pe un alt drum, nu pe cel care l-am bătătorit atâta timp, zadarnic. Însă, odată ce ne-am dat seama că împlinirea dorinţelor noastre nu se află pe calea pe care suntem noi, am făcut primul pas spre schimbare, primul pas spre cărarea ce duce către colţul nostru de paradis mult râvnit, pe care l-am căutat atât de mult timp unde nu trebuia, încât am şi încetat să mai sperăm că vom putea într-o zi să ne vedem propriile vise transformându-se în realitate. 

Imagine

Sezonul zâmbetelor

Imagine

Am scos cutia prăfuită cu globuri, beteală, luminiţe şi ornamente şi mi-am transformat camera într-un loc plăcut şi sclipitor, cu reni de sticlă, pinguini şi moşi pe fiecare raft, totul pe-un fundal de colinde care îmi dau o stare de spirit, care numai în preajma crăciunului o pot avea. Am pe mine cel mai cald pulover tricotat şi lângă mine o cană fierbinte de ciocolată caldă şi realizez de ce decembrie este luna mea preferată. Frigul de afară este învins de căldura interioară care o simt când văd copii fugind prin zăpadă, când ma plimb prin oraşul peste care pare că a fost aruncat praf magic, devenind alb, sclipitor şi parcă fermecat. Cuvinte frumoase, urări de bine, găsirea cadourilor perfecte pentru fiecare dintre cei dragi, brazi înalţi strălucitori, prăjiturele cu ciocolată şi atmosfera aceea care ne învăluie doar în preajma sărbătorilor, sunt câteva dintre lucrurile mărunte care transformă ultima lună, negreşit, în cea mai frumoasă perioadă din an.

Şi un mic filmuleţ cu căţelul meu, care se bucură de zăpadă ca un copilaş de venire lui Moş Crăciun.

My little reindeer

E timpul ca visele să devină realitate

Constat cu tristeţe că deja nu mai pot face o mulţime de lucruri dintre cele pe care mi le doream , deoarece le-a trecut pur şi simplu vremea . Nu mai pot fi balerină, doctoriţă sau profesoară de matematică. Cred că  abia atunci când îţi dai seama câte uşi ţi s-au închis deja în faţă, începi să alergi cu disperare spre orice luminiţă,  încerci să rupi lacăte, să dărâmi ziduri, să baţi cu pumnii în porţi de fier, să construieşti poduri doar ca să ajungi acolo unde îţi doreşti . Abia atunci când vezi posibilităţile care  au trecut deja pe lângă tine, poţi  profita cu adevărat de toate visele pe care încă le poţi transforma în realitate. Ştiu doar că am lăsat prea multe uşi să se inchidă ca să mai permit să-mi scape  vreun vis neîmplinit printre degete, să se sfărâme în faţa ochilor mei pe jos, în bucăţelele multor nopţi în care l-am visat prinzând contur, împlinindu-se. Probabil, cel mai greu este să ne dăm seama  ce ne dorim cu adevărat, însă dacă avem o idee, indiferent de cât de vagă ar fi ea, trebuie să ne urmăm calea, chiar dacă nu ştim sigur dacă e a noastră sau nu. Trebuie să mergem pe drumul cel mai puţin bătătorit, prin noroi şi printre bolovani, pe ploaie şi furtună, să nu dăm niciodată un pas înapoi chiar dacă e greu şi suntem singuri. Trebuie să mergem pe un drum şi să îl facem al nostru, chiar dacă nu ştim cu certitudine încotro ne îndreptăm. Trebuie să facem cum simţim şi să mergem încotro ne duce inima. Nu ştiu prea multe despre ce mă aşteaptă, dar ştiu că nu o să mai privesc cum îmi trăiesc alţii visul. E visul meu şi trebuie să ştiu doar că există o posibilitate infimă să îl realizez şi iată-mă luptând aşa cum ar fi trebuit să o fac din totdeauna pentru ce mi-am dorit, dar nu am avut destul curaj.

Am fost odată ca niciodată şi noi copii…

Am fost odată ca niciodată şi noi copii. Alergam neobosiţi pe terenul de joacă, ne cumpăram corn cu ciocolată doar ca să mai lipim câte-un abţibild în albumul de colecţie pokemon, ne uitam la Spioanele/ Ce-i cu Andy?,  priveam admirativ la  cei mai mari decât noi şi  îi vedeam bătrâni pe cei de 19-20 de ani , chiar dacă acum, având această vârstă ne simţim în floarea tinereţii, în ochii eului nostru de 7 ani nu am fi altceva decât un om mare, mare şi plictisitor. În goana noastră spre maturitate, am crescut mult prea devreme şi ne-am schimbat modul de gândire mult prea brusc. Am renunţat la vise ce odată le credeam realizibile doar pentru că ne-am pierdut din optimism şi din încrederea pe care o aveam în lume, în bunătatea ei şi în minunăţia de lucruri pe care ne-o avea ea de oferit. Odată cu închiderea cărţilor de poveşti parcă ne-am închis şi ochii. Am închis ochii la posibilităţi, etichetându-le drept „vise prosteşti” sau „gânduri copilăreşti”, am renunţat la ambiţii pe care le-am clădit în sufletul nostru inocent de copii doar pentru că ne-am dat seama că lumea nu e un loc atât de bun cum era ilustrat în basmul nostru preferat şi că în realitate nu fiecare poveste are un final fericit. Am încetat să credem în iubire adevărată, dezinteresată şi deplină şi ne-am omogenizat cu societatea, devenind într-adevăr oamenii pe care atunci când eram mici îi vedeam doar ca pe o mulţime mare şi plictisitore de adulţi care au uitat cât de veselă era viaţa atunci când aveau pe masă o carte de colorat în locul unui teanc de facturi, când îşi  doreau de Crăciun cât mai multe jucării, nu bani sau telefoane mobile.

Nu o să mint zicând că eu niciodată nu mi-am dorit să mă fac odată mare, sau că eu nu mă plimbam prin casă cu pantofii cu toc ai mamei, visând la ziua în care voi avea un ruj roşu numai al meu şi voi bea în fiecare dimineaţă o ceaşcă de cafea în timp ce îmi ondulez părul, grăbindu-mă la locul de muncă. Ne-am dorit cu toţii să ne maturizăm cât mai repede cu putinţă şi fără să ne dăm seama, în drumul nostru spre maturitate am pierdut nu doar jucăriile care acum stau uitate într-o cutie de carton prăfuită,ci am pierdut şi vise , am pierdut şi speranţă, încrederea pe care o aveam în oameni, concepţia noastră asupra lumii ca un loc infinit de mare şi infinit de bun, plin de iubire şi fericire. Odată cu trecerea anilor, am transformat fiecare râset într-un zâmbet subtil, uitând ce bine era atunci când nu trebuia decât să fim cuminţi şi să ascultăm de mami şi tati  , când nu aveam sub nicio formă voie să traversăm pe roşu sau să vorbim urât. Însă, trebuie să profităm de tot ce ne oferă viaţa pentru că nu vom fi niciodată mai tineri decât suntem în momentul de faţă, şi vorba aia, lucrurile care nu le faci la timpul lor, nu le mai faci niciodată. Cel mai important este să reţinem că nu trebuie să avem cu zece ani mai puţin pentru a putea avea vise la fel de îndrăzneţe cum aveam în vremea în care cea mai mare grijă a noastră era că nu ne ieşeau bastonaşele aşa cum ar fi trebuit.

Imagine

Ură sau indiferenţă?

Există o linie subţire între ură şi indiferenţă. Dacă ar fi să aleg ce să simtă cineva faţă de mine aş alege fără să ezit ura. Cel care te urăşte are un sentiment puternic faţă de tine şi chiar dacă ura reprezintă opusul iubirii persoanei în cauză îi pasă, se gândeşte la tine, se consumă pentru tine. Indiferenţa reprezintă însă, după părerea mea, cea mai dureroasă armă. Să îţi pese de cineva pe care nici măcar nu îl interesează dacă te va mai vedea vreodată, sau nu este foarte trist, dar foarte frecvent. Impasibilitatea  cuiva  te poate face să te simţi neînsemnat în faţa întregii lumi, doar pentru că nu primeşti atenţie din partea unei singure persoane, care ocupă un loc atât de important în sufletul tău.  Acestea sunt persoanele cărora le oferim, fără să vrem, posibilitatea de a ne distruge, nu printr-un cuvânt rostit într-un moment nepotrivit sau print-o faptă nelalocul ei, ci prin absolut nicio vorbă, nici măcar o singură faptă, prin indiferenţa aceea cu care aleg să ne trateze din simplul motiv că nu le pasă. Deci da, prefer acel sentiment puternic, nestăpânit, de dușmănie față de cineva, numit ură, în loc de a nu avea nicio însemnătate pentru cineva, care contează pentru mine.

Imagine